„Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos nu-i drag”

IMG_4331

Hesiod povestește că la Theba, la nunta lui Cadmos cu Harmonia, Muzele ar fi cântat în cinstea mirilor aceste versuri, preluate imediat de cei prezenți: „Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos nu-i drag”. Aceste versuri sunt întrucâtva expresia percepției comune a frumuseții la vechii greci. Mi le-am reamintit în momentul în care am pășit în Galeria Prizonierilor de la Galleria dell’Accademia, la capătul căreia se găsește David, canonul modern al frumuseții masculine, încă nedepășit la cinci sute de ani de la crearea lui. Pe măsură ce galeria se umplea de lume, zeci, sute de ochi ținteau adolescentul nespus de frumos, departe totuși de canoanele clasice din pricina brațelor prea mari și a capului uriaș. Privirea teatrală, cu sprâncenele încruntate și rădăcina nasului încordată, trădează dezgustul față de viziunea de dinainte ori de față de amintirea faptei săvârșite.

Nudul nu mărturisește numai dorința artistului de a renunța la însemnele exterioare ale celor avuți, de a sugera egalitatea între oameni, ci preamărește în același timp energia umană pe care mișcarea mușchilor o exprimă pe deplin.

Ochiul vizitatorului urcă și coboară de-a lungul siluetei, de la naturalețea nemaivăzută a gâtului întors ce pune în evidență tendoanele prin care se leagă de claviculă, până la relieful sfârcurilor provocatoare. Cheia frumuseții și echilibrului compoziției sălășluiește în mâna dreaptă, ușor deschisă cu ușoare palpitații ale venelor, ce arată linia desăvârșită a degetelor cu unghii late, cum vor fi întotdeauna la bărbații lui Michelangelo. Sub pântecele ușor încordat de îndoirea piciorului stâng, încheietura prelungă a picioarelor lasă loc celui mai neliniștitor sex din sculptura renascentistă, reprodus azi pe suveniruri.

Michelangelo s-a dovedit neobosit în cioplirea blocului de marmură, uluindu-i pe puținii privilegiați care l-au putut urmări lucrând cu patima cu care ataca piatra. Avea credința că, odată scoasă din carieră, marmura nu mai e munte, ci râu, el nefăcând altceva decât să ajute râul să-și schimbe albia.

Brațul stâng, cel care ține praștia, va plăti tribut celebrității statuii în momentul în care republicanii răsculați pătrunși în Palatul Senioriei vor arunca pe fereastră bănci ce-l vor sfărâma. Recente cercetări de diagnoză, realizate cu prilejul restaurării, au arătat că bucățile au fost cel puțin șapte. Pe la jumătatea celui de-al XVI-lea veac, Cosimo I de Medici face un gest de pietate și comandă lipirea la loc a brațului, convins că acest lucru i-ar fi mai de folos decât o insultă adusă iubirii pe care poporul florentin i-o purta republicanului Michelangelo. De altfel Cosimo este primul care, la moartea divinului, realizează potențialul enorm al acestuia în preamărirea identității sociale și culturale a Marelui Ducat al Toscanei și, implicit, a familiei sale. În această strategie, Michelangelo era menit să joace rolul primordial, deoarece era simbolul însuși al talentului Florenței, fiul ei cel mai iubit și mai cunoscut în lume, lucru de care m-am convins încă o dată, cu ocazia revizitării orașului de pe Arno.