V E Z U V I U

IMG_2273În marginea craterului, mi-am amintit de Pliniu cel Bătrân, autorul „Istoriei naturale”, care în dorința de a studia erupția antică și-a aflat sfârșitul pe plaja din Stabiae. Aflat la adăpost, curiozitatea l-a făcut să navigheze direct în gura pericolului, ignorând sfatul timonierului de a face cale-ntoarsă. Norul ce se ridica de pe munte era irezistibil și, în ciuda cenușii fierbinți, a grămezilor de piatră ponce și stâncilor arse, naturalistul era convins că norocul ține cu cei curajoși. N-a fost să fie. A fost găsit înăbușit a treia zi după ce plecase din Misenum, baza flotei imperiale din Marea Tireniană, oraș aflat în nordul Golfului Napoli. Sfârșitul tragic al savantului este ilustrat de istoricul Tacit, pe baza relatărilor nepotului, Pliniu cel Tânăr, care în momentul terifiantului eveniment avea optsprezece ani.

Anevoie ne putem închipui azi, în timp ce hoinărim pe străzile Abundenței ori ale Fortunei din Pompei, întunericul, groaza și moartea care au stăpânit odinioară totul. Sunt greu de imaginat panica și teama stârnite de norii de foc, scurgerile și valurile de cenușă fierbinte și gaze cu viteză foarte mare, ce au îngropat orașele și au extins țărmul cu sute de metri. Pacea rustică a ruinelor predispune la visare, entuziasmându-i pe turiștii iubitori de artă (neo)clasică și stimulând gustul pentru arheologie.

Biet muritor printre frescele unde zeii își continuă intrigile ori fauni și menade urmează ritualuri misterioase, copleșit de solitudinea și însingurarea acestui oraș al morții, încremenit în umbra solemnă a vulcanului, am asemuit cataclismul de acum aproape două mii de ani cu un instantaneu fotografic luat în momentul în care Vezuviul, în furia sa, a șters de pe fața pământului acest oraș lipsit de noroc. O fotografie obținută obținută printr-o expunere rapidă și precisă, în momentul oportun, când magma a izbucnit la suprafață. Clipa în care, ca de atâtea ori în decursul timpului, geografia a supus istoria…

Deși la prima vedere, Pompei pare un oraș înghețat în timp, o capsulă a timpului, realitatea demonstrează că lucrurile nu stau chiar așa. Faza inițială a erupției a durat suficient timp pentru ca mulți dintre locuitori să scape înainte de al doilea val devastator. Materialele organice au pierit aproape toate. Fie au ars, fie s-au descompus în timpul erupției ori de-a lungul secolelor, după erupție. Cu toate acestea, citindu-l pe Dio Cassius, melancolicii pot spera în regăsirea trecutului îngropat, flirtând cu arheologia în acest sit remarcabil unde au parte de arhitectură, decorații murale și mozaicuri, grădini, inscripții și grafitti, artefacte de uz zilnic, obiecte sacre, dovada comerțului și a meșteșugului.

Probabil că ar fi fost teribil de dificil de obținut un instantaneu fotografic în 79 d.Hr., din pricina întunericului și atmosferei de coșmar în care aleargau înnebuniți oamenii, terorizați de șuvoiul negru, amenințător, ce se revarsa vertiginos pe urmele lor, sporindu-le panica ori de câte ori priveau deznădăjduiți înapoi.

Printre coloanele forului, oricine poate imortaliza azi silueta placidă a Vezuviului, ce domină golful, parte integrantă a geografiei napoletane. Spre deosebirile de pictorii și gravorii secolelor trecute, nu veți putea surprinde conul fumegând, mulțumindu-vă cu seninul cerului italian fără pată, oglindit în undele Mării Tireniene. În pacea și seninătatea în care-și deapănă tăcut odihna, dezlănțuirea lui funestă, evocată cu atâta patetism de Pliniu cel Tânăr, pare neverosimilă. Doar la peste o mie de metri, în marginea craterului, acolo unde vezi fumarolele, te gândești că acest munte marchează totuși un avertisment, iar zeul focului, Vulcan, nu doarme…