„Procesul fotografierii este mai important decât produsul său finit”

Afiş final

Astă-primăvară, în perioada Programului „Să ştii mai multe, să fii mai bun”, am vrut să ştiu mai multe şi să devin mai bun. Drept urmare, am plecat la Roma, de unde m-am întors ştiind mai multe şi – zic eu – fiind mai bun, având în vedere momentele de înălţare sufletească petrecute în biserici. Conform programului, am desfăşurat activităţi non-formale, m-am implicat în „activităţi extracuriculare şi extraşcolare interesante”, care să-mi „valorizeze talentele, preocupările extra-şcolare şi competenţele în domenii cât mai diverse şi interesante”. Am luat cu mine şi o elevă a colegiului, singura care a dorit să mi se alăture.

Pasionat de fotografie, n-am ezitat să mă las provocat, ispitit de mitul Cetăţii Eterne şi să surprind câteva „vedute”. Chiar, cum se poate fotografia un mit? N-a existat fotograf, aşa cum n-a existat pictor, care să nu fie gata să încerce marea sfidare de a imortaliza Roma, un oraş a cărui principală armă din arsenalul atracţiei a fost şi este forţa sa de seducţie.

Finalitatea sejurului a constat în organizarea unei expoziţii de fotografie, vernisată în preajma Zilei Naţionale a Italiei. Bine primită de public şi de presă, expoziţia a prilejuit vizitatorilor posibilitatea de a face istorie în spaţiu, pentru că la Roma, mai mult decât oriunde altundeva, geografia supune istoria. Sau poate invers? Iar acest lucru se întâmplă uneori pe aceeaşi stradă ori în aceeaşi piazza. Geografia restrânsă a unei pieţe revelează vârstele unui oraş în care oriunde te întorci, te afli înăuntrul istoriei.

Toate bune şi frumoase până într-o dimineaţă de septembrie, când directorul şcolii la care lucrez m-a înştiinţat abrupt că fotografiile sunt ale lui. „Argumentul”? M-a plătit în săptămâna în care s-a desfăşurat programul mai sus amintit. La început am rămas perplex. M-am dezmeticit şi i-am spus că i le pun la dispoziţie. La urma urmei, dacă i-au plăcut atât de mult, de ce să nu-i fac o bucurie omului? În plus, dacă m-am dus la Roma pe banii Domniei Sale, e firesc să-i dau fotografiile, nu? Cum de nu m-am gândit de la început la acest lucru?

Mi-a trebuit ceva vreme până să-mi dau seama că directorul a glumit. Şi ce glumă!

În definitiv, fotografiile ca artefacte nu sunt nici unice, nici preţioase. În schimb, emoţia pe care o trăieşti în faţa oraşului de pe Tibru este cu adevărat de nepreţuit. Cum spune fotograful american Brooks Jensen, „Procesul fotografierii este mai important decât produsul său finit”. Mi-am propus să revin la Roma. Mai ales că domnul director doreşte să vadă şi alţii „ce lucruri bune facem noi în «săptămâna altfel»”.

Răzvan Theo Chirac, octombrie 2014

Anunțuri