ZIUA, NOAPTEA, ZORII şi APUSUL

Zori

„È permesso fotografare?”, îl întreb pe custode. „No”, îmi răspunde. Intuiam răspunsul pentru că încă de la intrare un anunţ suficient de mare înştiinţa vizitatorii că este „strictamente” interzis fotografiatul, deşi în ghidul Dorling Kindersley am găsit că în Capelele Medici de la San Lorenzo fotografiatul este permis. Am pus interdicţia pe seama expoziţiei temporare „Tesori din Clemente VII e Leone X” care, pe lângă sculpturi, include picturi, tapiserii, bijuterii, costume, ceramică etc.

Niţel descumpănit de oprelişte, contemplu cele patru statui ale timpului – Ziua, Noaptea, Zorii şi Apusul – o partea doar din ceea ce Michelangelo ar fi dorit să facă din Capela Medici. De altfel, sculptorul pare urmărit de un blestem; acela de a nu duce la bun sfârşit niciunul dintre marile sale proiecte, în ciuda faptului că până la finalul vieţii desenează, ciopleşte, pictează ca un cal de povară. Am dorit să am cel dintâi contact intim cu opera titanului aici, în Sacristia Nouă din biserica parohială a Medicilor, San Lorenzo. Din două motive. Primul pentru că în copilărie m-au fascinat nişte fotografii cu statuile văzute într-un vechi almanah, al doilea pentru că sculpturile sunt cele mai apropiate de Santa Maria Novella, gara Florenţei. Nu a fost şi primul contact cu Renaşterea. Acesta a fost cu doar câteva zile mai-nainte, în biserica franciscană din Arezzo, unde am vizitat „Legenda adevăratei cruci” (1452-1466) de Piero della Francesca.

Firavul Michelangelo ataca marmura cu o furie nemaivăzută, avid să elibereze ideea din învelişul de piatră. Persecutat de gândul că nu-şi va desăvârşi opera, şi-a impus un regim draconic de muncă, cu mult mai dur decât al cioplitorilor în piatră din ţinutul natal. „Nu i se cunoaşte nici un prieten sigur, nu se cunoaşte nicio femeie care să-l fi iubit, dar e atât de intim înconjurat de blocurile de marmură încât închipuirea noastră nu mai sesizează cât de singur e acest om plin de slăbiciuni omeneşti, care atinge divinul în lipsa lui de măsură” (O. Paler). Mi-l închipui în zori, cu coiful de hârtie de care lipea o lumânare, dăltuind de jur-împrejur bucata de „carne”, cu patimă, înfrigurat că nu va împlini visul. Spre sfârşitul vieţii, această disperare l-a făcut să arunce în foc desene, schiţe şi cartoane pentru ca nimeni să-şi dea seama cât de puţin realizase din ceea ce-şi propusese. Visase cândva să sculpteze un munte întreg. Dar…

Mângâi cu privirea figurile alegorice din capelă, ce întruchipează deznădejdea sculptorului, sentimentul tragic al trecerii timpului, zbuciumul nesfârşit, gloria tragică a acestui toscan ursuz şi arţăgos, născută dintr-un abis.

            Ies în stradă şi dogoarea mă loveşte în creştet, trezindu-mă la realitatea prezentului. După ce privire mi-e „străfulgerată de lumina unui asemenea geniu”, cum spune Delacroix,  nu-mi rămâne decât să îndur soarele toscan, necruţător, a cărui lumină păleşte parcă în faţa pasiunii şi năzuinţei spre adevăr a marelui florentin.