O temeinică spălare de creieri

Îmi place ce scrie Andrei Pleşu la rubrica sa „nici aşa, nici altminteri” în cea mai recentă „Dilemă”: „A sta «la bloc» e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, «a locui» e altceva decât a te adăposti. Şi nu mă gândesc pur şi simplu la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii. E vorba de şansa de a nu-ţi împărţi intimitatea cu toţi vecinii, de a nu trebui să te acomodezi la ritmurile de viaţă ale unei colectivităţi difuze. E vorba, în fond, de dreptul de a avea acces, ori de câte ori vrei, la singurătate, linişte şi discreţie.”

Anul trecut, în oraşul nostru, s-a dărâmat un bloc. Deşi în contextul actual, când oferta de locuinţe este mult depăşită de cerere, acest lucru nu se impunea, un puseu de bucurie m-a străbătut din cap până-n picioare. Iată – mi-am zis – o relicvă comunistoidă dispare din geografia unei străzi unde nu-şi avea locul.

Am locuit (sau doar m-am adăpostit?) toată viaţa la bloc şi, pe măsură ce am schimbat adresele (sau să spun „locaţiile”, cum e acum la modă?) mi-am dat seama de adevărul spuselor aceluiaşi Andrei Pleşu: „Când vii «acasă», nu ai sentimentul că vii într-un loc al tău. Vii în locul unde eşti cazat. E un loc al familiarităţii între necunoscuţi.”.

Cu câţiva ani în urmă, când locuiam într-un bloc în care eram torturat de acordurile orientale ale vecinilor de dedesubt sau de vizavi, am făcut greşeala să cobor într-o noapte pe la ora unu să-ncerc să domolesc nişte tineri care, pe spaţiul aşa-zis verde din faţa blocului, făceau grătar, ascultau „muzică” la maximum la boxele autoturismului şi poşteau un PET cu bere. Am scăpat teafăr, dar astfel de încercări n-am să mai fac. Sunt în van.

Acum stau în alt cartier, la fel de cenuşiu, prăfuit şi mizerabil, dominat de haite de câini vagabonzi. Vecina de deasupra mă inundă periodic şi se miră de ce-i bat la uşă să reclam, iar la intrarea în bloc mă-ntâmpină o babă acră ce zace în curent să se răcorească.

Andrei Pleşu vorbeşte şi de „dimensiunea ambientală a cartierului de blocuri”: „Construite în aşa fel încât să facă imposibilă funcţiunea memoriei, ele au, pe măsură ce le frecventezi, efectul unei temeinice spălări de creieri. Toate sunt la fel, toate par să combine stilistica vizuinei cu aceea a penitenciarului. Eşti ţintuit în materia astringentă a unui conglomerat uman din care nu poţi evada şi în care nu poţi supravieţui fără să-ţi amanetezi chipul. «Omul nou» în aceste «furnale» psihologice a fost forjat. Şi e foarte uşor de recunoscut când, în orele libere, iese pe stradă, la cârciumă sau la iarbă verde, invadează, contaminează, domină. Face parte din atmosfera în care ne mişcăm şi decide, suveran, asupra vieţii noastre publice şi private…”.

Un eseu despre viaţa la bloc puteţi citi aici: http://www.ramnicean.ro/actualitate.php?c=29&p=30

Anunțuri