„SENSUL RÂMNICEAN” E ISTORIE

„Sensul râmnicean” e istorie! Cea mai longevivă publicaţie postdecembristă locală şi-a dat ultima suflare în această vară fierbinte, odată cu finalul campaniei electorale pentru alegerile locale. Apărut în luna lui Undrea (în 2006), chiar de Sf. Nicolae, ziarul şi-a dat obştescul sfârşit în luna lui Cireşar, în cel de-al şaptelea an de apariţie, odată cu numărul 193, ultima ediţie ieşind de sub tipar la 9 iunie. Cum de-atunci a trecut mai bine de o lună şi cum nimeni nu s-a gândit să scrie un epitaf, am zis că n-ar fi rău să încerc eu unul.

 

Vreme de mai bine de cinci ani de zile am condus în calitate de redactor-şef redacţia „Sensul”. Pentru mine „Sensul râmnicean” a fost o a doua universitate. Am învăţat multe, am cunoscut oameni deosebiţi care mi-au împărtăşit din experienţa lor. Din punct de vedere psihologic, ziarul a fost o adevărată şcoală, aşa cum a fost şi armata. Ca în orice activitate, divergenţele de opinie provoacă scântei. De-a lungul anilor, am câştigat şi am pierdut. Am câştigat noi prieteni, am pierdut aşa-zişi prieteni. Am învăţat să nu-i mai bag în seamă pe cei care ne înjurau şi să-i onorez pe cei care ne apreciau.

Spre deosebire de cotidienele mari, unde reporterii nici măcar nu se cunosc între ei, la „Sensul” expresia populară „dacă mama nu-i fericită, atunci nimeni nu-i” rămânea valabilă. În acest sens, orice i se întâmpla cuiva îi afecta pe toţi cei de la ziar sau, cel puţin, aşa percepeam eu lucrurile. Bunăoară, dacă fotoreporterul întâmpina dificultăţi în desfăşurarea muncii sale, directorul şi patronul îi erau alături şi-l ajutau să depăşească problema. Gazetarii „Sensului” adoptau linia de prietenie în context profesional. Relaţiile bune stabilite de-a lungul celor peste cinci ani de zile de apariţie a publicaţiei au fost posibile în măsura în care fiecare a acceptat personalitatea celuilalt. Vrând-nevrând, am ajuns să ne cunoaştem slăbiciunile, punctele forte, vieţile personale, poveştile, speranţele, hobby-urile, visurile, fetişurile, fobiile ş.a. Am aflat cine preferă o votcă rusească unei ceşti de cafea, o blondă unei brunete. Se putea întâmpla să nu ne simpatizăm reciproc, dar am învăţat să lucrăm împreună. Munca la ziar comportă aspecte pozitive şi negative. Optimiştii le văd mai mult pe primele, pesimiştii pe cele din urmă.

De-a lungul anilor, am scris despre administraţia locală, despre Consiliul Local, despre piesele de teatru de pe scena Casei de Cultură, despre evenimentele sportive, despre peisajele din apropierea oraşului, despre trecutul, prezentul şi viitorul râmnicenilor. Încet-încet, „sentimentul locului” a prins la redactorii „Sensului”. Vreme de peste cinci ani de zile am rezistat în faţa indiferenţei şi alienării majorităţii cetăţenilor. Puţini ne-au ajutat de-a lungul acestei perioade. Mulţi nu-şi văd decât interesul personal. Cum spuneam şi cu alte prilejuri, „împreună” sună teribil de fals în româneşte. Când, alături de trei concetăţeni, am fondat ziarul, am fost suspectat de tot felul de lucruri: „ăsta vrea vreo funcţie!”, spuneau unii; „îşi pregăteşte intrarea în politică!”, spuneau alţii; „vrea să facă bani!”, spuneau cei mai naivi… N-am căpătat nicio funcţie publică, n-am intrat nici în politică, iar despre bani n-are rost să vorbim. Orice om de bună credinţă ştie ce „avantaje” materiale are un redactor la un ziar local. Am considerat că a scrie pentru comunitatea în mijlocul căreia trăieşti nu este un privilegiu, ci o nevoie organică într-o societate puternică. Din păcate, nu suntem o societate puternică, iar un incident neplăcut din această vară mi-a întărit acest sentiment.

Aşadar, în târgul în care „nu a putut trăi nici un ziar”(„Furtuna”, 1908), nici „Sensul” nu face excepţie. Vor apărea de-acum alte şi alte publicaţii efemere. Toate sau aproape toate se vor raporta însă la săptămânalul care a supravieţuit din 2006 până în 2012. Iar acesta este un motiv de mândrie, nu-i aşa?