«SERVEŞTE-MĂ ŞI-AM SĂ TE SERVESC»

            „Din motive politice, toate guvernele au pus profesorul în centrul sistemului de educaţie. Cred că a venit timpul să punem elevul în centrul sistemului de educaţie”. Sunt cuvintele lui Traian Băsescu, cunoscut „pedagog” şi strateg al învăţământului românesc. Dar, nici el nu crede în ceea ce spune. Guvernele nu au pus accentul nici pe profesor, nici pe elev. Nu! Au pus accent pe…nimic. În „centrul sistemului de educaţie”, ca să-l cităm pe domnul preşedinte, a stat şi stă în continuare un mare gol de care „se bucură” (ca la fotbal) dascălii şi elevii României post-comuniste.

Afirmaţia lui Traian Băsescu cum că că elevul ar trebui să stea în centrul sistemului de educaţie, mi-a amintit de conferinţa ţinută de Simion Mehedinţi la Universitatea din Cluj cu 80 de ani în urmă: PROFESORUL, TEMELIA TUTUROR REFORMELOR ŞCOLARE. Din pricina faptului că un număr considerabil de auditori n-au găsit loc în sala de conferinţe, prelegerea profesorului a fost tipărită. Geograful şi pedagogul SIMION MEHEDINŢI îl contrazice pe Traian Băsescu, aşezând PROFESORUL în mijlocul sistemului de educaţie. De ce? Pentru că – afirmă geograful – „Progresul unei ţări presupune selecţiunea valorilor eminente din întreaga naţiune, iar pentru aceasta trebuie o pepinieră de educatori, care să facă în chipul cel mai competent alegerea şi pregătirea tuturor copiilor”. Interesant este accepţiunea noţiunii de educator, pentru că nu orice absolvent de universitate este un educator. Simion Mehedinţi împărţea dascălii în trei categorii: 1. BELFERUL – dascălul slujbaş fără vocaţie; 2. PROFESORUL – cel care pune pasiune şi dăruire în instruirea elevilor; 3. EDUCATORUL – cel care se preocupă nu numai ca elevii să-şi însuşească cunoştinţe, ci şi o bună orientare în viaţă şi o bună comportare în societate. O întrebare (teribil de grea) se ridică: cărei categorii aparţine azi majoritatea dăscălimii din România?

Universităţile româneşti fabrică absolvenţi pe bandă rulantă. Peste 90% dintre aceştia sunt mediocri şi submediocri. Nici acum o sută de ani lucrurile nu stăteau mai bine. Nicolae Iorga se întreba de ce universităţile (atunci nu erau decât două!) nu produceau niciun savant şi nu contribuiau la mişcarea intelectuală a ţării decât prin rarele publicaţii ale unora dintre profesorii lor. Răspunsul îl oferă acelaşi Nicolae Iorga: „Era convingerea că universitatea trebuie să dea ţării profesori secundari şi nimic altceva decât profesori secundari!” Cum erau profesorii noştri secundari? Istoricul ne dă din nou răspunsul: „Corpul profesoral secundar cel mai bine plasat, cel din Bucureşti, era în mare parte compus datorită unui mecanism foarte simplu şi foarte imoral: «Serveşte-mă şi am să te servesc»”. S-a schimbat astăzi ceva? Da, în rău! Azi, numărul universităţilor a explodat, se dau diplome contra cost, se vând lucrări de licenţă, se trec examene în schimbul plăcerilor carnale. Apropo de tezele de licenţă, Iorga era de părere că „aceste teze erau un plagiat sau un certificat naiv de imbecilitate”.

Aşadar, bubele din capul învăţământului românesc sunt vechi, iar puroiul care curge din ele pare să nu se mai oprească. Cea mai mare şi păcătoasă bubă miroase a politică. „Cel mai mare om politic al şcolii va fi acela care va da politica afară din învăţământ”, spunea Mehedinţi. Cu tot respectul faţă de reputatul pedagog, dar asta nu se va întâmpla în veci (în România). Şcoala preţuieşte cât profesorii săi. Atâta vreme cât profesorii fac foamea, iar principiul călăuzitor rămâne «serveşte-mă şi am să te servesc», şcoala va înota în apele tulburi ale mediocrităţii, iar în sistem vor ajunge toate rebuturile universităţilor.