CORNELIU ZELEA CODREANU – ŢINTIT ÎNTRE OCHI

În 1938, în noaptea în care strigoii, moroii şi pricolicii au puteri sporite şi dau iama printre oameni să le facă rău, un tânăr creştin era ridicat de la penitenciarul din Râmnic şi omorât ca un câine în drum spre Bucureşti. Alături de el, alţi camarazi.
Mort ca şi Eminescu la 39 de ani, Corneliu Zelea Codreanu este în ochii multora „extremist”, „fascist”, „criminal”, „fanatic”, „reacţionar”, „antisemit” ş.a.m.d. Încă de la începutul anilor ’30, presa din Sărindar („Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”) îl demoniza pe tânărul luptător naţionalist, iar opinia publică formată la şcoala stângismului de sorginte franceză era împotriva lui. Şi totuşi, „Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul iubirii creştine. În el îşi au rădăcina atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le pe amândouă în tot ce au mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sângeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict”. (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I [volumul al doilea n-a mai apucat să fie scris], Editura „Totul pentru Ţară”, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936, p. 321).
Deci, adevăratul înţeles al „biruinţei legionare”este că ea nu trebuia să fie urmarea unui război civil sau a unei forme oarecare de violenţă politică, aşa cum se crede îndeobşte, ci capătul de drum al unei năzuite prefaceri moral-spirituale, al unei metanoia de proporţii naţionale!

Noaptea de Sântandrei i-a fost fatală Căpitanului. Conducătorul „haitei” a fost „ţintit între ochi”, aşa cum şi-a dorit Nicolae Iorga, cel ce propovăduise pe vremuri „cruciada românismului” şi – în acelaşi spirit cu A. C. Cuza – susţinuse în paginile Neamului românesc şi de la catedra universitară ofensiva antisemită, dar care a ajuns să tune şi să fulgere împotriva foştilor săi studenţi şi discipoli naţionalişti, a lui Corneliu Codreanu şi a legionarilor în genere (deşi ştiuse să aprecieze jertfa lui Moţa şi Marin „pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată”. Răzvan Codrescu consideră că istoricul a contribuit astfel din plin la „decapitarea Legiunii pe care nu se sfiise s-o sugereze chiar într-una dintre secţiunile Senatului”: „Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice – n. n.]: «Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluţiei bolşevice?». Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, eu sunt canadian şi vânător, iar la noi, în Canada, vânatul cel mai al dracului e câinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămân te sfâşie. Ei, dar de eşti vânător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!»”.
Nu cu mulţi ani în urmă, câţiva tineri au aprins o lumânare la monumentul legionarilor de la Râmnic. Gândul lor s-a îndreptat şi spre Corneliu Zelea Codreanu. Au chibzuit că Dumnezeu îl va judeca după năzuinţele sale şi că îi va hărăzi să rămână, în eternitatea eternităţii, nu cel care a fost, ci cel care a vrut să fie