SENSUL RÂMNICEAN – 5 ANI

Nu mai e mult şi ziarul „Sensul râmnicean” va împlini cinci ani (pe 6 decembrie). A trecut aşadar o jumătate de deceniu de când, benevol, scriu pentru râmniceni. Cinci ani cu bune şi rele, cinci ani în care ziarul local şi-a dezvoltat o identitate proprie şi s-a transformat într-o instituţie, devenind cea mai longevivă gazetă postdecembristă. Apărut într-un deşert publicistic, „Sensul râmnicean” a întrunit de la bun început aprecierile cititorilor, redactorii dovedind curaj, diplomaţie şi devotament. Trăgându-şi seva din vechile periodice interbelice, „Sensul” a pus accent pe ştiri locale, reportaje, articole de opinie şi pamflet. Practic, odată cu apariţia ziarului, tradiţia presei locale a fost reînviată, cu atât mai mult cu cât, din semnalele primite de la cititori, fundaţia tradiţională a publicaţiilor mici continuă să fie apreciată şi considerată necesară.
Din 2006 până astăzi, de-a lungul orelor lungi şi momentelor de tensiune maximă, în care de multe ori m-am simţit singur şi neajutorat, am căutat să fiu creativ şi să rezist unor spinoase dileme de etică. Au fost clipe în care simţeam că ideile zboară pe lângă mine ca nişte lilieci bezmetici speriaţi de lumina lămpii, momente în care mi se părea c-am rămas fără mentor, fără un model, aliat sau măcar cineva care să fi trecut prin ceea ce treceam eu. Citind ziarele locale de altădată, mi-am dat seama că gazetarii de odinioară au trecut prin asta înaintea mea şi au reuşit în ciuda unor condiţii dificile.
Timp de mai mulţi ani, ziarul a fost dovada supravieţuirii unui oraş oprimat în trecut de un primar căruia nu-i plăceau publicaţiile periodice. Acesta a fost şi motivul pentru care, naiv, s-a opus tinerei redacţii, neştiind că „voturile se dau nu pentru imaginea reală, adesea necunoscută, ci pentru una secundă, cea zugrăvită de mass-media”. (M. Coman – Manual de Jurnalism, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005). Greşeala celui mai sus amintit a fost repetată de alţi politicieni inabili şi incapabili să înţeleagă rolul presei într-o societate democratică.
Cinci ani am încercat să mă ţin departe de mediocritatea mlăştinoasă care te absoarbe la un ziar local, evitând pe cât posibil concesiile şi servituţile mărunte. N-am să mint şi am să spun că am resimţit presiuni, iar cenzor nu mi-a fost doar propria conştiinţă. Brutale sau subtile, directe sau intermediate de cele mai nobile idealuri, presiunile există. Aşadar, să nu ne temem să pronunţăm cuvântul cenzură, oricât de odios ar părea el. Dar, în presă, libertatea se câştigă în fiecare zi. În primăvara acestui an mi-am luat chiar libertatea de-a părăsi redacţia, ceea ce pe unii i-a bucurat, pe alţii i-a întristat. Vorba directorului publicaţiei, „nimeni nu e de neînlocuit”. Am revenit în vară, odată cu relansarea ziarului. Nu şi a redacţiei, pentru că ziarul nu mai are o redacţie, adică un colectiv care să lucreze la elaborarea publicaţiei. Între membrii aşa-zisei redacţii comunicarea este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire. Fiecare lucrează individual, fără să aibă habar ce scrie un „coleg de redacţie”. Eventual se comunică prin intermediul Internetului, produsele high-tech călcând în picioare natura personală, altădată un punct forte specific domeniului nostru. Jock Lauterer, autorul unei excelente cărţi despre jurnalismul local, ne spune că „Mesajele transmise prin e-mail nu pot înlocui întâlnirile faţă în faţă şi nici o palmă pe umăr”. Tot el ne reaminteşte maxima lui Benjamin Franklin: „Trebuie să ne sprijinim unul pe altul, ori dacă nu, să fiţi siguri că vom atârna separat”. Îndemnul este valabil şi pentru ziarele locale, unde „produsul este de mii de ori mai bun dacă reporterii, fotografii, şi redactorii discută între ei despre proiectele şi subiectele lor, înainte de a se apuca de lucru”. Nimic nu se compară cu comunicarea verbală directă. Mi-adus aminte că la începuturile ziarului ţineam regulat şedinţe de redacţie în care puneam la cale strategia ziarului. Redacţia nu era şcoală de maici şi nu de puţine ori ieşeau scântei. Oamenii se mai supărau, dar le trecea. Astăzi, sensiştii s-au înstrăinat. Sunt atât de ocupaţi încât nu mai au timp unii de alţii. Nici la telefon nu mai vorbesc. Scriu şi trimit mesaje electronice. Trăiască Internetul! Şi când mă gândesc că-n 2006 nici calculator nu aveam…