EUROPEAN DE PERIFERIE

Pe la începutul celui de-al XIX-lea veac, Dinicu Golescu, un boier valah, trece Carpaţii şi resimte un şoc în faţa decalajului de cultură şi civilizaţie dintre Europa Centrală şi ţara sa. Funcţionarea poştelor la Viena îi aduce aminte, prin contrast, de dispreţul pentru solicitantul mărunt din Muntenia şi de mereu repetatul „vino mâine!”. Sună cunoscut, nu-i aşa?
Călătorul se arată mai puţin interesat de „podoaba” clădirilor şi îşi îndreaptă atenţia spre prosperitatea, îndestularea şi demnitatea celor mulţi. Chiar şi drumurile pe care le parcurge agale îi lasă o impresie deosebită, văzând ca acestea erau in permanenta „udate şi măturate de cei orânduiţi”. Observaţiile notate în jurnalul său de drum nu îmbracă o formă literară, ci reprezintă o culegere de date neprelucrate artistic.

Boierul observă în unele aşezări din Austria interesul general pentru teatru: „…şi cel mai sărac orăşean trebuie să meargă cu nevasta şi cu copiii…”, gândindu-se la situaţia din Ţara Românească unde doar Bucureştii aveau un teatru, unde cu greu puteai număra o sută de oameni la o reprezentaţie. În afară de asta, spectacolele nu se ţineau în limba română, ci în cea „nemţească”, prea puţini dintre spectatori pricepând ce se întâmplă pe scenă.

Călătoriile în inima continentului îl fac pe Golescu să cugete la starea de înapoiere economică, socială şi culturală a ţărilor române şi să caute pricina acestei stări de lucruri. Proasta administraţie, „ne buna rânduială”, nedreptatea, risipa, luxul, starea de înapoiere a ţărănimii determinată de lăcomia excesivă a boierimii şi a dregătorilor, incompetenţa acestora din urmă şi „darea de bani” ca modalitate de obţinere a unor posturi sunt considerate cauze importante ale sărăcirii tuturor claselor sociale, chiar şi a multor boieri. În opinia sa, era necesară o asanare morală din temelii a societăţii, „depărtând de la noi cele rele fapte şi îmbrăţişând pe cele bune…”.
Pe la începutul celui de-al XXI-lea veac, am trecut şi eu Carpaţii şi am resimţit un şoc în faţa geografiei Europei Centrale. Ţăran valah, puţin umblat prin lume (nu m-am învârtit decât prin fostul spaţiu austro-ungar), amator de oraşe cu arhitectură veche şi grădini exuberante, de munţi înalţi şi ape limpezi, de oameni calmi şi cu bun-simţ, m-am simţit niţel stingher în fastuoasa geografie barocă a Vienei. Poate mai pe gustul meu au fost pajiştile domoale din Tirol, un spaţiu asemănător Carpaţilor, mai aproape de natură. „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”, spune Emil Cioran. Nu am fost fericit la Viena, oricum timpul petrecut acolo a fost extrem de scurt, dar o mulţumire tot am avut. Iată – mi-am zis – un loc de care oamenii nu-şi bat joc, ba mai mult îl înfrumuseţează odată cu trecerea timpului. Am redescoperit plăcerea plimbării pe străzi flancate de faţade baroce ori clasice şi de grădini publice în care nu eşti agresat de câini vagabonzi, mâncători de seminţe ori iubitori de acorduri orientale. Pe trotuar nu te-mpiedici din pricina denivelărilor şi gropilor. Când bei o bere, nu te trezeşti cu cerşetorii pe cap, iar dacă faci fotografii, nu te-ntreabă nimeni „ce faci?”, „de ce fotografiezi?” ş.a.
Revenind la boierul nostru, nedumerit în faţa avansului Europei Centrale faţă de Ţara Românească şi Moldova, să ne aducem aminte şi de impresiile unor austrieci care ne-au vizitat cu ceva vreme în urmă. Între 1718 şi 1739, Austria a încercat să administreze noua provincie a Imperiului, Oltenia. Încercarea ofiţerilor austrieci de a topografia provincia a fost anulată de ingeniozitatea localnicilor. Astfel, satele topografiate toamna, dispăreau primăvara, mutându-se peste dealuri şi văi. Trupele imperiale se orientau după o hartă care în doar câteva luni nu mai avea legătură cu terenul. Totul pentru a nu plăti impozitul către stat. O nouă înregistrare însemna o amânare a plăţii. Ingeniozitatea românului de a păcăli autorităţile s-a sfârşit prin a se păcăli pe el însuşi, aşa cum se întâmplă şi astăzi.
Din 1853, Moldova şi Ţara Românească întră sub administraţie („protecţie”) austriacă. Războiul Crimeii, între Austria şi Rusia, va mai dura trei ani, răgaz pentru militarii austrieci să intre în legătură cu ţăranii români. Unii ofiţeri au lăsat descrieri meticuloase ale unor sate şi oraşe ori ale unor obiceiuri pe care nu le înţelegeau. Aflăm astfel că în multe sate, ţăranii nu-şi lucrau decât jumătate din terenul deţinut, cealaltă jumătate fiind lăsată pârloagă. Întrebat de ce face asta, în condiţiile în care producţia de pe restul parcelei i-ar fi asigurat un trai uşor, dacă ar fi comercializat surplusul, un ţăran a răspuns că are cât îi trebuie, iar cu restul nu-şi bate capul. Familia ţăranului se chinuia dormind pe „blănuri” goale de scândură într-o singură odaie. Austriacul i-a sugerat să folosească paiele uscate lăsate pe câmp, să le pună într-un sac pentru confort, cum procedau ţăranii mai săraci din Tirol. Dar, ţi-ai găsit. Ţăranul nostru aşa se obişnuise şi nici prin cap nu-i trecea să schimbe o obişnuinţă cu alta.


Viena, Hofburg

Caleştile Vienei mi-au amintit de mulţimea şi luxul trăsurilor boierilor valahi, în contrast cu mizeria satelor şi chiar cu înfăţişarea Bucureştilor. „Viena – scrie Laurençon – vinde în Ţara Românească o mulţime de caleşti din cele mai elegante […]. Cred că, dacă ţinem seama de populaţie, în Europa sunt puţine oraşe unde să se găsească un atât de mare număr de echipaje ca la Bucureşti. Fiecare negustor îşi are trăsura sa, iar boierii şi le schimbă în fiecare an”.
Mă întreb dacă atunci când trec Munţii Carpaţi trec vreo graniţă. După câte am învăţat la geografie, nu. România e un stat central-european, clamează geografii români. Care este însă părerea geografilor occidentali, în special a celor germani, net superiori celor din spaţiul carpato-danubiano-pontic? Păi, punctul lor de vedere nu prea se potriveşte cu credinţa românilor. Opinia germanilor este că Mitteleuropa se opreşte pe graniţa maghiaro-română, România aparţinând Europei de Sud-Est (Südosteuropa). Doar geografia culturală face o concesie şi include o bucată din România în Europa Centrală: Transilvania şi Bucovina de Sud, adică fostele posesiuni al Austro-Ungariei. În aceeaşi situaţie se află Serbia, care geografic ţine de Europa de Sud-Est, cultural fiind împărţită între Europa Centrală (Voivodina) şi Europa de Sud-Est. Ucraina este de asemenea împărţită din punct de vedere cultural între Mitteleuropa şi Europa de Est.

Aşadar, în opinia germanilor, trecând Carpaţii, trec o graniţă culturală între Balcani şi Mitteleuropa. Iată că, în ciuda străduinţei noastre de a ne considera central-europeni, germanii nu ne acordă nicio şansă, expediindu-ne în Orientul continentului, într-o ţară pe care Bismarck o socotea mai mult asiatică decât europeană (ce-i drept, pe vremea aceea nu includea Transilvania şi Bucovina). Am scris odată un text intitulat „Balcanii – lumea de care fugim, dar nu putem scăpa”, în care arătam că, mai apropiaţi de Orient decât de Occident, ne opunem oarecum geografiei care ne-a aşezat – totuşi – în mijlocul Europei. Acum şi cu mijlocul acesta e o poveste lungă, pentru că mijlocul depinde de limita de răsărit a continentului, pe care unii o văd pe Urali, alţii pe istmul ponto-baltic. Simion Mehedinţi bunăoară considera că Europa se termină la istmul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră. Această concepţie ne plasează în extremitatea estică a continentului.
Se pune întrebarea: să le acordăm credit germanilor? Din cel puţin două puncte de vedere, răspunsul este DA. Primul – germanii sunt cei de la care au învăţat geografie mai toate popoarele, Alexander von Humboldt, Carl Ritter, Ferdinand von Richtofen ori Friedrich Ratzel fiind deschizători de drumuri în acest domeniu. Când S. Mehedinţi, aflat la studii în Franţa, nedumerit încă în privinţa geografiei, s-a dus la profesorul său, Vidal de la Blache, acesta din urmă a dat străinului sfatul cel mai potrivit cu împrejurările: „allez à Berlin”. O recunoaştere a superiorităţii şcolii germane de geografie. Al doilea argument pentru care trebuie să le dăm dreptate germanilor este acela că ei sunt de-a dreptul în Europa Centrală, tot ei fiind cei care au impus termenul de Mitteleuropa.
Deci, geografic, Europa Centrală nu ne vrea alături de ea. Doar din punct de vedere cultural face o excepţie, trasând o graniţă pe Carpaţi, în amintirea hotarului dintre Austria şi Turcia. Iată aşadar un alt diferend între noi (sud-est europenii) şi ei (central europenii): în timp ce în opinia noastră Carpaţii unesc, în opinia lor Carpaţii despart. Interpretări divergente care conduc la opinii diferite.

În final, se ridică o întrebare: ce le spunem elevilor la ora de geografie în privinţa aşezării geografice a ţării noastre? Conform programei şcolare, elevii află că România este un stat central-european. Dacă timpul ne permite, nimeni nu ne împiedică să le prezentăm şi punctul de vedere al altora, mai bine aşezaţi din toate punctele de vedere. Să acceptăm că dragoste cu sila nu se poate şi că nu-i poţi impune unui locuitor al nucleului geografic al continentului să te considere european de mijloc, cânt tu eşti un european de periferie.