INGINERI

Nebunia asta legată de examenul de bacalaureat m-a făcut să-mi caut diploma de bac, să văd cât de bun/prost am fost în momentul examenului. N-am fost nici prea bun, nici prea prost, oprindu-mă la media generală 8,04. Cea mai mare notă am avut-o la limba română, iar cea mai mică la fizică. Am absolvit un liceu „teoretic” (aşa scrie pe diplomă), dar – în fapt – la „profilul pregătirii” scrie „mecanic”. Să ne lămurim. La momentul admiterii, liceul era de matematică-fizică, aşa cum erau mai toate liceele României la acea dată. Ghinionul meu era că niciuna dintre cele două discipline, cărora le erau alocate multe, multe ore într-un an, nu se număra printre preferatele mele. Se adăugau disciplinele „inginereşti”, la care, din nou, nu mă descurcam prea bine. Ni le predau diverşi ingineri care nu-şi aflaseră locul prin fabricile şi uzinele ţării şi care-şi găsiseră un loc călduţ în învăţământ. Unii dintre ei erau adevărate catastrofe la catedră, fără nici cea mai mică urmă de talent pedagogic. Mi-aduc aminte de unul, nici nu mai ştiu cum îl chema, care-şi aprindea ţigara de la elevi. Halal! La desen tehnic, apărea o cucoană obosită (deşi era tânără) care nu se ridica de la catedră şi care mă punea să desenez pe tablă o piesă metalică, ce urma să fie reprodusă mecanic de fiecare dintre colegii mei. Cei mai mulţi dintre ingineri luau salariul degeaba. Dar, România era o ţară de ingineri şi cei de mai sus se simţeau în elementul lor. N-am făcut în liceu o singură oră de istoria artei sau de literatură universală. În schimb, dădeam teză la discipline ca „Mecanisme”, „M.U.I”, „Utilaje”, „Studiul materialelor” ş.a.m.d.
După lozinca „Ţării, cât mai mult cărbune!”, învăţământul superior comunist trebuia să scoată cât mai mulţi ingineri. În 1988, în ajunul prăbuşirii sistemului, inginerii reprezentau 68% din absolvenţii învăţământului superior, plasând România pe primul loc în lume din acest punct de vedere, depăşind ţări precum China (42%) şi Germania de Est (50%). Aceste procente ridicate din ţările comuniste indicau un nivel de dezvoltare mult mai înalt decât cele mai performante societăţi occidentale. Bunăoară, în ţări precum Franţa şi SUA, absolvenţii de inginerie se plasau în jurul penibilei proporţii de 7%, iar în Germania federală, Japonia şi Marea Britanie, nu reuşeau să depăşească 25%.
În atari condiţii era normal ca unii dintre ingineri să nu-şi practice meseria şi să se refugieze în învăţământ. Era – mutatis mutandis – o situaţia asemănătoare cu cea din politică, unde locurile de comandă erau ocupate în principal de ingineri (mulţi foşti muncitori deveniţi ingineri), inclusiv responsabilităţile care nu aveau nicio legătură cu formaţia tehnică.
Pe lângă ingineri, ne mai instruiau maiştrii. Dintre aceştia din urmă, unii ne-au mai învăţat câte ceva, alţii în schimb tăiau frunză la câini omorându-şi timpul cu elevii de la „mecanică”. Teoretic (şi prea puţin practic), ne pregăteam să devenim lăcătuşi-mecanici, sculeri-matriţeri, frezori ş.a. Dacă urmam şi-o facultate, luam o diplomă şi deveneam – aţi ghicit – ingineri.

„Din colecţia de mituri reunite în mitologia comunistă, niciunul nu a beneficiat de un prestigiu mai mare ca mitul inginerului. El a concentrat imaginea ideală a intelectualului nou, a omului nou în genere, căci acesta trebuia să fie şi intelectual” (L. Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 2005)