BABADAG

Am ajuns pentru prima oară în oraşul de pe malul Lacului Babadag la începutul anilor ’90, într-o aplicaţie de teren a Universităţii din Bucureşti. Mi-aduc aminte că o navetă de bere dintr-un butic a ajuns (nici acum nu ştiu cum) în autocarul plin de studenţi însetaţi. Era o bere proastă şi caldă, „Tulceana”. Dar nu mai conta.
A doua oară am fost acum cinci ani, în 2006, cu elevii.
A treia oară… nu cu multă vreme în urmă.

De cum cobor din autocar şi mă îndrept spre moscheea Gazi Ali Paşa, ţigănuşii mă simt (au mirosul fin) şi mă-nconjoară, cerându-mi bani. Desculţi şi murdari, locuiesc într-o mahala a Babadagului, în bordeie din chirpici. Sunt cu miile şi se înmulţesc cu repeziciune. În pridvorul geamiei, îi strâng pe elevii de liceu ce mă însoţesc şi încerc un dialog cu puradeii. Înţeleg ceva româneşte, dar se exprimă în turcă. Sunt de religie musulmană, nu merg la şcoală şi sunt cunoscuţi sub numele de xoraxaj [horahai]. Nu scap fără să le dau bani. Întreb de toaletă, dar nu sunt înţeles. Unul dintre ei mă conduce într-un loc unde nu găsesc decât apă. Pipi!, îi zic… A… pipi?, zice turcu’ şi mă duce în cele din urmă la toaletă.

Apare hogea, îl rugăm să ne permită să vizităm moscheea, ne descălţăm şi intrăm. Unii elevi, de teamă să nu le dispară încălţămintea, îşi iau pantofii în mână. Hogea ne-arată Coranul, apoi o carte mare, frumos caligrafiată cu caractere arabe. Ne indică direcţia spre Mecca. Ridicată la începutul veacului XVII, moscheea este cel mai vechi monument de artă islamică din România. În curte se află mormântul ctitorului, generalul Ali Gazi Paşa, în faţa căruia elevii fac o fotografie de grup.
După vizitarea geamiei, imamul se relaxează la etajul clădirii alăturate, în manieră orientală, acoperită cu olane. Este originar din Turcia şi ţine moscheea deschisă pentru cele cinci slujbe zilnice.

Pe stradă, în apropierea muzeului de artă orientală, o tătăroaică bătrână se alătură copiilor cerşetori şi-mi cere bani de pâine. Îi dau, dar îi fac şi-un portret. Fizionomiile orientale, atât de puţin întâlnite pe la noi, atrag. Îi înţeleg pe pictorii şi desenatorii Balcicului, nerăbdători să ajungă pe Coasta de Argint pentru a imortaliza chipuri şi expresii caracteristice.

Nu zăbovim prea mult în oraş. Timpul ne presează şi ne continuăm drumul spre Enisala, cetatea medievală din extremitatea de răsărit a Podişului Babadag, suspendată pe un promontoriu calcaros, între lacurile de la Marea Neagră.

„În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea fiinţă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă.Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goala în ţărână.” (Geo Bogza)