PROPRIETARI VERSUS JURNALIŞTI

Un ziar este permanent disputat între cei care îl fac şi cei care îl deţin. Sau cum spune David Randall, în cartea „Jurnalistul universal”: „Valorile jurnaliştilor sunt altele decât valorile proprietarilor. Interesele lor nu coincid”. M-am convins de acest lucru de mai multe ori de-a lungul „carierei” de ziarist. Uneori, din pricina acestui diferend, am picat de caraghios în ochii cititorilor. Poate unora le-am părut ridicol. De fiecare dată am încercat să negociez cu patronatul. Dacă aş spune că în media nu se negociază, aş vinde gogoşi. Există o dispută în permanenţă. Important e ca ea să se poarte între manageri şi patroni, iar jurnaliştii să fie lăsaţi în pace. Oamenii din presă trebuie protejaţi şi – mai ales – respectaţi. Acţionarii nu discută direct cu jurnaliştii. Primii ştiu că totul poate fi contextualizat şi e bine să asigure celor din urmă o libertate deplină. Patronul care sună pe cineva din redacţie pentru a reproşa, a-şi exprima o nedumerire sau a da un sfat demonstrează inabilitate în relaţia cu presa.
Am fost acuzat că sunt subiectiv. Cum am spus de atâtea ori, mi-am declarat subiectivitatea de la bun început. Nu cred în iluzia limbajului neutru şi paradisul inocent al scriiturii. Îi las pe alţii să creadă în astfel de lucruri şi să folosească termenul „obiectiv” atunci când vine vorba de scrisul la ziar. Câtă vreme sunt un emiţător în carne şi oase, cu propriile prejudecăţi şi opinii, nu pot vorbi sub nici un motiv de obiectivitate mesajului. Dicţionarele definesc obiectivitatea drept „suprema valoare profesional-etică a jurnalismului de informare”. Realitatea spune însă altceva: presa doar mimează obiectivitatea, nu o şi practică. „Încă 100 de locuri de muncă pentru râmniceni”, va titra un ziar pro-Holban. „Doar 100 de locuri de muncă pentru râmniceni”, va scrie unul anti-Holban. Deci, „obiectivitatea” trebuie privită cu reticenţă şi distanţare, câtă vreme nimic în lumea aceasta nu există în mod absolut. Iar cei care mă acuză că sunt subiectiv ar face bine să înţeleagă că dacă presa este şi trebuie să fie subiectivă, cu atât mai mult eu, ca fiinţă umană, sunt subiectiv. În caz contrar m-aş transforma într-un ghişeu de informaţii.
Simt câteodată nevoia să transform în cuvinte un strigăt de disperare. Să scriu un text din care să răzbată o adâncă decepţie – cea a unui fost îndrăgostit (admirator) trădat de persoana iubită (admirată). Un text constructiv, cu bune şi pedagogice intenţii, fără excese şi alunecări pasionale, deşi îmi e greu să nu dau frâu liber profundei subiectivităţi ce mă caracterizează. N-am devenit încă imun la ticăloşiile ce mă înconjoară, nu m-am tăbăcit îndeajuns.
Am deschis de curând rubrica „Lecţia de gazetărie” nu pentru a-i învăţa pe alţii ceea ce nici eu nu ştiu, ci pentru a-mi face publice valorile în care cred. Vreau să duc această rubrică mai departe, într-un stil vehement, fără constrângeri. Textele vor fi uneori agresive şi polemice, iar alteori vor semăna cu scrisorile unui îndrăgostit dezamăgit. Nu va lipsi tonul confesiv, aparent sau real. Ştiu că nu voi plăcea tuturor, pe unii chiar îi vor deranja, dar voi încerca să-mi duc misiunea până la capăt. Citându-l pe Dan Puric, „Nu mă interesează cum sunt etichetat, pentru că eu ştiu cine sunt”.
Revenind la disputa dintre jurnalişti şi acţionari, cei din urmă vor înţelege că sunt proprietarii ziarului, nu ai conţinutului acestuia. Vor înţelege acest lucru dacă jurnaliştii le vor explica această realitate de la bun început. Dacă nu, ziarul e compromis.

P.S. Rândurile de mai sus le-am scris înainte de a renunţa la ziar. După mai bine de patru ani, întrucât acţionarii n-au înţeles că sunt proprietarii ziarului, nu ai conţinutului acestuia, mă văd nevoit să renunţ. În ciuda subiectivismului ce mă caracterizează, am credinţa că munca mea n-a fost în zadar. Publicul mă va putea citi în continuare pe Internet. Un singur regret. Bătrânelul din Jideni, despre care am scris în „Lecţia de gazetărie”, nonagenarul căruia-i plăceau atât de mult articolele mele, nu mă va mai putea citi…