NU TOT ŢIGANU’ ÎŞI LAUDĂ CIOCANU’

Nu vi se-ntâmplă uneori să vă daţi din alt oraş, mai mare, de exemplu din Buzău? În Bucureşti ori aiurea, simţim câteodată nevoia să spunem că suntem din cel mai apropiat oraş mare. Deci, mulţi dintre noi mint. Sau, dacă „mint” este un cuvânt prea tare, nu spun adevărul în privinţa locului unde locuiesc, considerându-l neimportant. Chiar, cât de important este pentru dumneavoastră oraşul în care trăiţi? Spuneţi cu mândrie numele complet al oraşului sau, dimpotrivă, evitaţi? Răspunsul ţine de mândria de cetăţean, o noţiune demodată poate, dar un lucru de nepreţuit în alte păţi. A fi mândru de locul din care provii înseamnă a fi un investitor (nu în sens material, ci sufletesc), un supraveghetor, un reprezentant al acestuia, aşa cum este el, cu bune şi rele. „Nu tot ţiganul îşi laudă ciocanul”, spune o veche zicală.
Fără mândrie civică nu se poate forma o adevărată identitate de cetăţean. E vorba de un întreg complex de factori care creează „sentimentul locului”, despre care ziarul nostru a mai scris. Câţi dintre noi avem acest „sentiment al locului”, câţi dintre noi ne lăudăm ciocanul? Mulţi, puţini? Fără mândrie şi identitate civică, însăşi viaţa comunităţii este în pericol. Comunitatea noastră se formează prin participare şi se menţine în funcţie de aşa-numiţii oameni simpli care-şi asumă rolurile de cetăţeni investigatori. George Bernard Shaw a surprins acest imperativ al angajamentului civic atunci când spunea: „Consider că viaţa mea aparţine comunităţii şi, atât timp cât trăiesc, datoria mea este de a face tot ce pot pentru ea”.
Ziarele locale au un rol esenţial în această dinamică. Bernard Stein, codirector al unui săptămânal din New York, spune: „cea mai importantă misiune a ziarului local este aceea de a-i convinge pe oameni că viaţa lor contează”. Stein susţine că încrederea în rolul lor îi determină pe oameni să se implice în societate. „Sunt convins că ceea ce facem este vital pentru păstrarea unei democraţii reale”, declară acelaşi.
De-a lungul celor peste patru ani, am scris despre administraţia locală, despre Consiliul Local, despre piesele de teatru de pe scena Casei de Cultură, despre evenimentele sportive, despre peisajele din apropierea oraşului, despre trecutul, prezentul şi viitorul râmnicenilor. Încet-încet, „sentimentul locului” a prins la redactorii „Sensului”. De peste patru ani rezistăm în faţa indiferenţei şi alienării majorităţii cetăţenilor. Puţini ne-au ajutat de-a lungul acestei perioade. Mulţi nu-şi văd decât interesul personal. Cum spuneam şi cu alte prilejuri, „împreună” sună teribil de fals în româneşte. Când, alături de trei concetăţeni, am fondat ziarul, am fost suspectat de tot felul de lucruri: „ăsta vrea vreo funcţie!”, spuneau unii; „îşi pregăteşte intrarea în politică!”, spuneau alţii; „vrea să facă bani!”, spuneau cei mai naivi… N-am căpătat nicio funcţie publică, n-am intrat nici în politică, iar despre bani n-are rost să vorbim. Orice om de bună credinţă ştie ce „avantaje” materiale are un redactor la un ziar local.
În continuare voi continua să scriu, să caut răspuns la întrebarea „ce este jurnalismul local?”. A scrie pentru comunitatea în mijlocul căreia trăieşti nu este un privilegiu, ci o nevoie organică într-o societate puternică. Să dovedim că suntem o societate puternică.

Categorie : opinii