GEOGRAFIA CRIMEI

Râmnicu Sărat ocupă un loc însemnat pe harta crimelor comise în ţara noastră, înainte şi după instaurarea comunismului. În acest an, a avut loc la Râmnic o Universitate de Vară, organizată în scopul cercetării crimelor comunismului. Cine se va ocupa însă de crimele produse înainte de comunişti, în perioada dictaturii lui Carol al II-lea, de exemplu? Este o întrebare rămasă – deocamdată – fără răspuns.
Dintre asasinatele anilor ’30, ne vom opri la cel din noaptea de 30 noiembrie 1938, legat de oraşul de pe Râmnic. Personajul principal al „întâmplării” este Corneliu Zelea Codreanu, capul Mişcării Legionare. Împreună cu el au fost ucişi Nicadorii (cei ce l-au suprimat pe I.G. Duca) şi Decemvirii (cei ce l-au pedepsit pentru trădare pe Mihail Stelescu). Codreanu, supranumit „Căpitanul”, a fost asasinat din ordinul lui Carol al II-lea, prin mijlocirea lui Armand Călinescu. Fusese arestat în urma plângerii lui Nicolae Iorga, care s-a simţit „ofensat” de o scrisoare trimisă de şeful Legiunii în primăvara anului 1938. Judecat şi condamnat la şase luni închisoare, „Căpitanul” încape definitiv pe mâna călăilor săi. Urmează un proces-parodie în mai 1938 în urma căruia Corneliu Codreanu este condamnat la zece ani de muncă silnică şi, doar după câteva luni (în noaptea de 29 spre 30 noiembrie), asasinatul de la Tâncăbeşti.
„Criminal”, „fascist”, „extremist”, „reacţionar”, „fanatic”, „şovin”, „antisemit” – iată numai câteva dintre etichetele denigratoare puse pe lupta şi jertfa lui Corneliu Codreanu. Din nefericire, datorită necunoaşterii sau neînţelegerii realităţilor istorice şi spirituale interbelice, acestea au devenit curente în conştiinţa multor români. Ne-a fost impusă forţat o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al „sălbăticiei” legionarilor. Ne aducem aminte de înscenările judiciare şi de metodele utilizate în cursul „reeducărilor” de la Piteşti, când iertarea de trecutul legionar se făcea în temeiul unui „interogatoriu” de genul:
– Torţionarul: „…Spune, ce ştii despre familia Codreanu?”
– Candidatul la reeducare: „…Ştiu că…nu avea niciun strop de sânge românesc, că, după tată, e polonez, după mamă e neamţ şi că această familie a fost o familie de criminali. Bunicul a fost pădurar şi a ucis, cu toporul, pe nu ştiu cine. Tatăl a fost profesor şi a trădat, în nu ştiu ce împrejurare, ţara. Codreanu l-a împuşcat pe Manciu (prefectul poliţiei din Iaşi, n.r.). Asasinatul, prin urmare, le era în sânge şi l-au impus, ca metodă de luptă, întregii Mişcări Legionare. Dovadă, cazurile Vernichescu, I.G. Duca, Stelescu, Armand Călinescu, Iorga, Madgearu ş.a.m.d”
Iată mărturia asasinului lui Corneliu Zelea Codreanu – plutonierul de jandarmi Constantin Sârbu:
„Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini-dube de la Prefectura Poliţiei. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu.
Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la Legiunea de Jandarmi. Aici maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors spre Bucureşti. În lipsa unui ordin precis (sau poate că intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari.
Ajunşi la Buzău, am oprit să luăm benzină pentru maşini, dar în acelaşi timp soseşte maiorul Dinulescu, care ne-a dat ordin răstit:
Înapoi la Râmnicu Sărat!
Ne-am întors, dar ne-am oprit mai întâi în comuna Bălţaţi (azi Valea Râmnicului, n.r.), la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-au dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese.
În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat.
Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel.
Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-au dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.
I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel încât să nu se poată mişca nici într-o parte nici într-alta. Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă. Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile.
Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi jandarmii, şi nici legionarii între ei.
Ajunşi prin dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o apoi şi aprinzând-o iarăşi de trei ori.
Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat niciunul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi…
Căpitanul şi-a întors capul puţin către mine şi mi-a şoptit:
– Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei…
Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi, păşind cu revolverul în mână, a rostit printre dinţi:
– EXECUTAREA!
La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt – de rugăciune? de chemare? de blestem? – le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi sugrumaseră.
A fost un muget şi un horcăit, întrerupt, pornit din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt.
Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.
Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele şapte dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist, lt. Colonelul Ionescu şi alţii.
Groapa era făcută.
Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub escortă. După aceea, au fost aruncaţi în groapa comună.
La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damigene de vitriol.”
Iată o crimă ce nu a rămas nepedepsită, o supremă nelegiuire adăugată lungului şir de fărădelegi îndreptate împotriva Mişcării Legionare. În noaptea de Sfântul Andrei a anului 1938, conducătorul „haitei” a fost „ţintit între ochi” şi doborât la pământ. Începea, în acest mod, lichidarea elitei legionare, prin „terorismul de stat” din anii ’38-’39 (mai ales în fatidicele nopţi de 29 spre 30 noiembrie 1938 şi 21 spre 22 septembrie 1939). Râmnicu Sărat a trăit în spaima cumplită a acestor nopţi funeste. Din păcate, puţini sunt dispuşi să vorbească astăzi despre crimele de atunci. Oare de teamă sau din ignoranţă?