VIAŢA DE ZI CU ZI A OAMENILOR OBIŞNUIŢI


Într-una dintre zilele ce tocmai au trecut, ascultam confesiunea unui confrate despre publicaţia la care scrie. O gazetă culturală de prestigiu, prin care-şi propune să pună Râmnicul în lumină internaţională. Ăsta da deziderat, mi-am zis eu atunci. Cu acelaşi prilej am aflat că revista cu pricina circulă deja în a doua ţară ca întindere de pe glob, Canada. Cu adevărat, m-am gândit, orăşelul nostru este pus într-o lumină internaţională. A scrie pentru publicul mondial nu e puţin lucru, iar cei ce o fac trebuie felicitaţi şi încurajaţi.
În acelaşi timp, m-am gândit că noi, cei de la „Sensul”, ne-am limitat scriind doar pentru râmniceni. În patru ani de zile de când apare ziarul, nu ne-a trecut prin cap să punem oraşul în lumină internaţională. Nu. Am judecat că trebuie să dăm publicaţiei, dimpotrivă, un caracter local. Am scris despre vecini şi prieteni, am dezvăluit lucruri noi despre locuri aparent familiare, despre oameni pe care credeam că-i cunoaştem. Un astfel de jurnalism cere curaj, diplomaţie şi devotament. Săptămânalele şi micile cotidiene locale nu vor muri. Chiar dacă „Sensul” va dispărea, alt ziar îi va lua locul. Influenţa acestor publicaţii este mai mare decât pot înţelege sau accepta unii. Dacă vă număraţi printre cei care cred că exagerez sau că sunt sentimental în această privinţă, publicaţi vă rog un reportaj, un articol de opinie controversat, o fotografie sau un desen satiric dintr-o singură perspectivă şi veţi vedea ce reacţie veţi obţine în oraş.
Râmnicul are o tradiţie a publicaţiilor mici, apreciată şi considerată necesară. Oamenii îi duc dorul şi, din când în când, o reînvie. O comunitate fără un ziar este ca o biserică fără altar. Îi lipseşte ceva, o voce familiară, un sentiment de a fi acasă, o continuitate. Mi-aduc aminte că pe vremea când eram student şi reveneam acasă, cumpăram cu deosebit interes micile publicaţii locale din anii ’90: „Curierul de Slam Râmnic”, „Reporter”, „Curentul de Râmnic”, „Pagini Râmnicene” ş.a. Ziarul local defineşte caracterul unui loc. Între timp, la Râmnic au apărut alternative ale presei scrise. De asemenea, există bloguri narcisiste, ştiri de televiziune locală, dar şi „specialişti” de studio care abordează subiecte pe care nu le stăpânesc. Chiar dacă media strălucitoare fură din atenţia publicului, se găsesc încă subiecte neobişnuite de acoperit, limite de trasat şi tineri de instruit. În legătură cu ultimii, amintim că redacţia noastră îi învaţă ABC-ul gazetăriei pe adolescenţii râmniceni interesaţi, în cadrul proiectului european, „Micul jurnalist”.
Adevăratul jurnalism local este organic. Există… pur şi simplu. În această „margine de ţară” au scris gazetari precum Constantin Datculescu, Vasile Cristoforeanu, Dumitru P. Mazilu, Ion Gane, Al. I. Zamfirescu, Octavian Moşescu, Victor Dimitriu, Ion Măgârdiceanu, Constantin Anastasiu-Cociu etc. Poate visau la ziare mari din capitală, dar au descoperit aici un mediu uluitor, plin de trandafiri sălbatici, un oraş măturat de vânturile orientului şi zguduit de cutremurele vrâncene, dar şi politice.
Încercaţi să priviţi jurnalismul dintr-o cu totul altă perspectivă: scăpaţi de toate prejudecăţile dumneavoastră despre practica jurnalismului de televiziune sau despre pretenţiile ziarelor din capitală de a se considera surse de informare. Scăpaţi de obsesia de a lumina întreaga lume dintr-un obscur oraş de provincie. Coborâţi. Coborâţi pe pământ. Treziţi-vă la realitate şi priviţi-i pe cei din jur. Scrieţi despre ei, despre problemele lor. Gândiţi-vă că reporterii, redactorii şi fotografii sunt jurnalişti, dar şi cetăţeni, implicaţi afectiv în viaţa comunităţii. Ei sunt membri activi ai comunităţii despre care scriu.
În calitate de jurnalist local, abordarea subiectelor are un caracter personal. Atunci când scriu, mă concentrez asupra persoanei care-mi va citi articolul. Îmi imaginez chipul ei în timp ce-mi citeşte textul. Comunicarea efectivă se realizează la nivel intim, individual, în linişte. Unul la unul.
Cineva spunea că este vorba de un ziar local atunci când nu poţi face diferenţa între reporteri, redactori, corectori, fotografi şi personalul din echipa de producţie ori de distribuţie. Aşa este. Şi din păcate, odată cu trecerea anilor, redacţia „Sensul râmnicean” s-a împuţinat, astfel încât un om face în prezent mai multe munci. O misiune grea, în condiţiile în care e vorba de voluntariat. Cât timp vom mai rezista, nu se ştie. Atâta timp cât în oraş şi împrejurimi vom găsi subiecte, vom rezista. Poate că nu vom reuşi să ieşim prea des şi cu o anumită periodicitate, dar de supravieţuit vom supravieţui. Şi pentru că am ajuns aici, o necesară precizare: deşi pe frontispiciul ziarului scrie „apariţie săptămânală”, cititorii au putut constata că în ultimul timp ziarul nu mai iese săptămânal, ci o dată la două săptămâni. În momentul în care redacţia va dispune de un minimum de jurnalişti, de un sediu şi de logistica necesară, vom relua apariţiile săptămânale. Până atunci…
Până atunci gândiţi-vă că, în ciuda crizei economice, a momentelor de tensiune politică, a polemicilor (cordiale sau nu), există aici la Râmnic, în acest colţ uitat parcă de lume, oameni care încearcă să fie creativi, să reziste unor spinoase probleme de etică, oameni care trec prin ceea ce treceţi şi dumneavoastră. Noaptea târziu, aceşti oameni, doar cu tastatura în faţa şi sub presiunea termenului limită, caută răspunsuri la întrebările dumneavoastră, sunt solidari cu dumneavoastră. Pentru ei, misiunea e una singură: să reuşească, în pofida unor condiţii extrem de dificile. Şi, la urma urmei, sarcina aceasta nu este deloc grea. Aşa cum spunea Bernard L. Stein, editor şi director-adjunct al săptămânalului Press din Riverdale, New York City (Premiul Pulitzer în 1998), „misiunea noastră este să scriem despre viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi”.