DIN NOU DESPRE POLEMICĂ

În orice polemică, timpul îşi spune cuvântul. Spre deosebire de oameni, el joacă întotdeauna cinstit. În ciuda englezilor de la Oxford, care pe la sfârşitul veacului XIX au stabilit nişte reguli ale polemicii, la noi confruntările de idei implică lupta necinstită, demascarea cu orice preţ a adversarului ca făcând parte dintr-un grup deşucheat, nefrecventabil, orice referire la însuşirile, caracterul şi temperamentul interlocutorului fiind binevenită. Nici vorbă de a întinde mâna celui căzut.
Cehul Karel Čapek demasca tertipurile polemistului nu tocmai corect: „cel care polemizează trebuie să se înfăţişeze ca fiind superior din punct de vedere intelectual şi moral adversarului său, ori, ceea ce este acelaşi lucru, trebuie să dea la iveală faptul că adversarul este un tip mărginit, un prostănac, un scrib, un flecar, un butoi gol, un zero, un epigon, un pungaş, un prost-crescut, un terchea-berchea”. Dacă veţi îndrăzni să spuneţi că domnul X nu are dreptate într-o anumită privinţă, domnul X vă va răspunde că-l atacaţi mişeleşte şi vă văicăriţi inutil, vărsând şiroaie de lacrimi pentru acest lucru. Va confunda critica cu insulta, negocierea cu tocmeala, diferendul de idei cu duşmănia personală şi aşa mai departe. Prin astfel de întorsături de frază, sunteţi prezentat ca un smintit străbătut de ură, iresponsabil şi turbat, chiar dacă întâmplător sunteţi un flegmatic.